țeápă (-țépe),
s.f. –
1. Spin,
ghimpe. –
2. Vîrf,
ascuțiș. –
3. Băț,
par. –
4. Par,
instrument de
tortură. –
5. Ac de
insectă. –
6. Suliță. –
7. Barbă,
mustață de
spic. –
8. Surcea,
țandără. – Var.
țep. Mold.
țapă. Megl.
țapă.
Origine incertă.
Dacă e
sigur că
țap „
masculul caprei” este de
origine expresivă țeapă trebuie să
aparțină aceleiași familii expresive.
Coincide fonetic cu sl.
cĕpa, cuvînt cu
sens nedeterminat (Miklosich,
Lexicon, 1108), și care s-
ar explica eventual prin
rom., sl.
cĕpati „a
despica”, sb.
cepiti „a
acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu,
BF, VI, 102);
dar semantismul este
greu de
admis. Pe de altă
parte,
coincide și cu
alb.
thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu it.
zeppa „
fațetă,
teșitură”,
inzeppare „a
găuri, a
înfige, a
bate cuie”.
Totuși,
intenția expresivă nu
apare clar;
poate înrudit cu
piț-, puț-, v.
aici. Der.
țepos (var.
țăpos), adj. (
ascuțit,
spinos,
înțepător);
țepușe (var.
țăpuș(e), țepuș), s.f. (
băț,
vargă,
ascuțiș;
ac; vîrf sau
dinte de
furcă;
spin,
așchie);
țepușcă (var.
țăpușcă), s.f. (Trans.,
bețișor,
scobitoare);
țăpligă, s.f. (Olt.,
așchie,
țandără);
țăpăruie, s.f. (Trans.,
par,
țăruș);
țăpoi, s.n. (
furcă de
paie);
țăpoaică, s.f. (
unealtă de
pescuit);
țapoș, adj. (
înțepător; cu
coarne drepte), care
ar proveni din
țap și din
țeapă;
țăpoșică, s.f. (
plante,
Nardus stricta, Tordylium
maximum);
țepușar, s.m. (
lăncier,
soldat înarmat cu
lance);
înțepa (var.
înțăpa), vb. (a
împunge; a
îmboldi, a
stimula; a
excita, a
irita; înv., a
trage în țeapă);
înțepător, adj. (care
înțeapă,
caustic,
usturător);
înțepătură, s.f. (
împunsătură);
înțepos, adj. (
înțepător);
înțepoșa, vb. refl. (a se
înțepa);
țăpar, adj. (Olt.,
ascuțit).