amețí (-țésc, -ít),
vb. –
1. a se
zăpăci. –
2. A-și
pierde capul. –
3. A se
îmbăta (
ușor), a se
chercheli. –
4. (Fam.) A
face ceva de mîntuială, a da
rasol. Lat. *
ammatteāre, de la *
mattea „
băț,
par”; cf. it.
ammazare „a
omorî”, sp.
mazar,
port.
maçar.
Sensul primar a
fost „a
lovi, a
bate pînă la
pierderea cunoștiinței”, de unde mai tîrziu în it. „a
omorî”, și în
rom. „a
lăsa, a rămîne
fără cunoștință”.
Schimbarea de
conjug. este
firească la vb.
incoative. După Pușcariu,
ZRPh., XXXII, 717 și
DAR, din lat. *
ammatῑre, de la *
mattus, de unde it.
matto „
nebun”,
ammattire „a
înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în
rom. nu este
atestat *
mattus, în
timp ce *
mattea s-a
păstrat, cf.
măciucă; în
plus,
evoluția semantică pare mai
convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la
ammitĕre, cf. Densusianu,
Rom.,XXXIII, 273;
iar Körting 591 la *
amentio,
imposibil din
punct de
vedere fonetic. – Der.
amețeală, s.f. (
zăpăceală,
vertij,
tulburare; Arg.,
plictiseală,
lucru searbăd);
amețítor, adj. (care
provoacă amețeala).