căscá (cásc, căscát),
vb. –
1. A
deschide gura. –
2. A
deschide mult (
gura,
ochii etc.). –
3. A
deschide gura mare, trădînd
oboseală,
plictiseală,
somn. – Mr.
cascu, (hascu), megl.
casc, (hasc). Lat. *
cascare, din gr. χάσϰω (
Candrea,
Rom., XXXI, 304; Meyer,
Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306;
Candrea-
Dens., 282; REW 1733;
DAR); cf.
sard.
kaskare (Wagner 111), it.
cascaggine. Este cuvînt
general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl.
provine direct din ngr. – Der.
căscări, vb. (
rar, a căsca 3);
căscat, adj. (
deschis,
răscrăcănat;
căscat,
holbat);
căscat, s.n. (
faptul de a căsca);
căscătură, s.f. (
căscat);
cascotă (var.
cașcotă), s.f. (se
spune atunci cînd nu
există nimic de mîncare),
formație umoristică,
alcătuită cu
ajutorul unui suf. care pare ngr.;
căscăund, adj. (
căscat,
tont),
formație curioasă,
fără îndoială în
loc de *
căscăun, cu un suf.
expresiv ca în
bărzăun, gărgăun, și care se
consideră nejustificat der. de la un lat. *
cascabundus (
Candrea,
Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307;
Candrea-
Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).