cícă
interj. – Cuvînt
afectuos cu care se
adresează unui
copil. – Var.
țică.
Creație expresivă, cf.
dial. it. din Latium
cico, umbr.
cica „nulla” (
Prati 276).
Chiar dacă intenția este
diferită,
aceeași formulă explică vb.
cicăli (a
pălăvrăgi, a
flecări; a
importuna, a
deranja; a se
certa), cu suf. de
asemenea expresiv -
li (cf.
Graur,
BL, IV, 91). Alte
explicații mai
puțin plauzibile: din sb.
čakalati „a
flecări” (Scriban,
Arhiva, 1913); din lat. *
cicala,
forma vulg. de la
cicada (Körting 2161; cf. Densusianu,
Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Pușcariu,
RF, I, 269; cf.
DAR), care
lasă neexplicată
păstrarea lui
l intervocalic; din mag.
csihol- (Drăganu,
Dacor., VI, 270). – Der.
cicală, s.f. (
plictisitor,
pisălog),
formație regresivă;
cicălitor, adj. (
importun,
pisălog);
cicălos, adj. (
pisălog).