definiția ciot definiție dex

CIOT

, cioturi, s.n. 1. Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt. ♦ Parte mică rămasă dintr-un obiect (de formă lungă). Un ciot de creion. ♦ Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc. 2. Parte rămasă dintr-un picior, dintr-un braț sau (la animale) din coadă, după ce restul a fost tăiat, rupt. [Var.: cioátă s.f., (rar) ciótur s.n.] – Et. nec.

CIOT

s. 1. v. buturugă. 2. v. mont. 3. v. nod.

ciot

(cioată, parte a corpului ciuntită) s. n., pl. cióturi

CIÓT ~uri

n. 1) v. CIOTCĂ. 2) Porțiune rotundă, compactă și foarte tare dintr-o bucată de lemn; nod. 3) Porțiune rotundă, compactă și foarte tare rămasă dintr-o scândură sau dintr-o bucată de lemn, după ce restul a fost tăiat, rupt sau consumat. ~ de creion. [Monosilabic] /cf. it. ciotto

ciót (cióturi),

s.n. – 1. Parte rămasă dintr-un copac tăiat sau rupt. – 2. Nod. – 3. Parte, bucată. – 4. Mont, ciuntitură. – Mr. ciotă „mînă.” Creație expresivă, a cărei der. este paralelă cu cea a lui bot. Aceeași sursă expresivă a produs numeroase cuvinte asemănătoare în mai multe limbi, cf. sb. čot „colină rotundă” (Cihac, II, 56 îl consideră izvor al rom.), čotanoga „șchiop, fără un picior”; tc. çotuk „ciot”; mag. csut(a), csutkó „ciung”; it. ciotto „șchiop” (REW 2454; Battisti, II, 952); sp. din America chonco „ciot, ciuntitură”; etc. Der. cioată, s.f. (trunchi, ciot; ciot de creangă; obiect inutil) este un sing. refăcut după sl. cioate (nu sînt posibile ipotezele lui Brüch, ZRPh., XLI, 756, *aciotum, lat. acies, și Pascu, Arch. Rom., VII, 556, bazată pe lat. *ciutum, din gr. ϰυτός „care crește”); ciotac, s.m. (copac uscat care stă încă în picioare); ciotoacă, s.f. (trunchi noduros și nefolositor); ciuteică, s.f. (trunchi uscat care încă stă în picioare); ciotîrcă, s.f. (copac care a crescut strîmb); ciotur, s.m. (trunchi), pe baza pl. cioturi; cioturugă (var. ciuterugă), s.f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu buturugă; ciotoi, s.n. (picior de pasăre); ciotos (var. ciotoros, cioturos), adj. (noduros); ciotcă, s.f. (trunchi, lemn; grămadă, stivă); ciotănos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu ciolănos; ciotan, adj. (slab, piele și os); ciotolog, s.m. (șchiop), din sb. ςotonoga; ciotorog, s.n. (rădăcina cozii la cal; pantofi uzați); șontorog, adj. (șchiop), probabil prin intermediul unei forme *ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s.n. (lemn). Cf. ciut, ciunt, ciung. După paralelismul bot și bont, ciut și ciunt, se pare că rădăcina expresivă ciot a dezvoltat și o var. cu infix nazal, ciont (var. cioantă, formată pe baza pl.), s.n. (Trans., os, os lung; deget; ciot de creangă); mag. csont, pe care DAR, Scriban și Gáldi, Dict., 116, îl indică drept etimon al cuvîntului rom. sau creație expresivă îndependentă. Aceleiași rădăcini se pare că îi aparține cion(o)ate (var. gion(o)ate), s.f. pl. (Trans. și Munt., picioare, labe), pe care Drăganu, Dacor., III, 696 și DAR îl derivă de la un lat. *genuata.