curcubéu (curcubéie),
s.n. –
1. Fenomen optic datorat refracției, cu
aspectul unui
imens arc multicolor desfășurat pe
cer. –
2. Iris,
spectru solar. –
3. Plantă (Cynodon dactylon). –
4. Plantă (
Lychnis coronaria). – Var.
curcubeu (s.m.),
curcubei, curcubel, curcubău. Mr.
curcubeai, megl.
(curcu)bei. Pare a fi
reprezentant al lat.
*cucuvius „
încovoiat”, cuvînt care
apare în
forma sa m.,
cucurvior, la
San Jerónimo (cf. Corominas, I, 900). Este
vorba de o
reduplicare expresivă de la
curvus, ca în
cucurbae „
coardă de
alfă” ›
ven.
curcuma și de
aici ngr. ϰουρϰούμα; cf. și
cucurbita, cucullus.
Posibila legătură cu
curvus sau
concurvare a
fost semnalată încă de
Lexiconul de la
Buda; Cipariu,
Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide,
Principii, 140; Densusianu,
Hlr., 104; Tiktin; și
combătută de Pușcariu 458.
Celelalte explicații par mai
puțin convingătoare. Plecînd de la
imaginea,
curentă în
mentalitatea populară, care
interpretează curcubeul ca un
mijloc de a
absorbi apa rîurilor
pentru a o
condensa în
nori (
Jura arc-boit,
retor.
arcobevondo, campan.
arcovévere; cf. Rohlfs,
Quellen, 12), s-a
încercat să se
explice ultima parte a cuvîntului prin lat.
bĭbĕre. Giuglea,
RF, II, 49,
pleacă de la un lat. *
arcus ›
combibulus (cf. REW 2037a), care cu
greu ar fi
ajuns la
rezultatul rom. (*
arcus combibu- ›
*arcurcubeu ›
*acurcubeu). Pușcariu,
Dacor., VI, 315-7 și
DAR,
preferă să
plece de la
circus bĭbit,
asimilat la *
curcus bĭbit, care „
corespunde exact” lui
curcubeu;
afirmație surprinzătoare,
dacă se are în
vedere că
bĭbit a
dat în
rom.
be ›
bea și că,
devenind intervocalic acest
b trebuia să se
piardă;
fără a mai
vorbi de
cît de
puțin normală este această
compunere în
rom. După Roesler 39, din
per.
kalkum; Bogrea,
Dacor., IV, 805, se gîndea la o
posibilă legătură cu
cucură. Scriban se gîndește la
cocobelci, var. de la
culbec, sau
cubelc „
melc”. Din
rom.
provine rut.
korkobeč (Miklosich,
Wander., 10; Miklosich,
Etym. Wb., 130; Berneker 571;
Candrea,
Elemente, 407).