apucá (apúc, apucát),
vb. –
1. A
lua, a
prinde. –
2. A
înșfăca, a înhăța. –
3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. –
4. A surprinde, a
lua prin surprindere. –
5. a (se) strînge. –
6. A ocupa ceva, a pune
mîna pe ceva. –
7. A
ajunge la
timp pentru a
lua ceva, pentru a
prinde pe cineva. –
8. A
cunoaște prin
proprie experiență, a fi experimentat ceva. –
9. A avea
timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a
putea. –
10. A
vinde la un anume
preț. –
11. A
începe, a iniția ceva. –
12. A fi pe
punctul de a
face ceva. –
13. A se
îndrepta, a o
lua într-o direcție. –
14. a-și
lua angajamentul, a se
obliga. – Mr.
apuc. Lat.
occŭpāre.
Aproape toate sensurile
rom.
apar încă din lat. clasică. În privința fonetismului, trebuie să se
presupună, în
primul rînd, o confuzie a pref.
oc- și
ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf.
rom. pop.
m-am acupat, în
loc de
m-am ocupat;
port. din Puerto Santo
acupada „însărcinată”,
RPF, III, 122), și care este probabil anterioară
rom.,
căci apare și în calabr.
accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (explicat de Rohlfs prin lat. *
adcupare, provenind de la un *
cupus obscur). Această alterație pare a se explica printr-o confuzie semantică și totodată fonetică cu
aucupare, pentru a
cărei atestare cf. Vicenzo Ussani,
Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi
produs în
rom. o metateză,
poate în
urma influenței unui cuvînt autohton cu
rădăcina *
puk- și cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a acoperi, a
înveli”, și
alb.
puth „a
încinge cu forța”, care
trimite tot la un radical *
puko). Totuși,
chiar fără a ne
baza pe
ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul
rom. Etimonul
occupare, propus de Cihac, I, 14, a
fost respins de Meyer-Lübke,
Dacor., IV, 642 și REW 776, din
rațiuni semantice pe care nu
le înțelegem.
Aceste rațiuni au
fost repetate de V. Buescu,
Survivance roumaine du latin appicare, în „
Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu
ni se pare atît de evident că „
entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”, fiindcă
chiar în lat.
occupare,
regnum, timor occupat artus,
indică limpede sensul de „saisir”; și fiindcă în
rom.
apuca, ce înseamnă în esență „saisir”, are de
asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf. sensurile 4, 6 și 12). Însuși cuvîntul lat.
capere „a
prinde”
depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeași
idee de „saisir” (cf. Walde 93); astfel încît este de
presupus că
rom. nu reprezintă un semantism recent,
schimbat pe
baza lat.
occupare „a ocupa”, ci că
păstrează sensul
arhaic al lat.
(oc)cupare „a
lua.” După Cihac, se pare că
nimeni nu s-a mai gîndit la
occupare. Burlă,
Studii filologice, 1880, a propus
aucupare „a
vîna păsări”,
ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu,
Lr., 363; Rosetti, I, 162, și respinsă de Densusianu,
Rom., XXXIII, 274 și Spitzer,
Dacor., III, 645.
Am arătat că această
ipoteză ajunge practic să se
confunde cu
cea dinainte. Hasdeu 1390
pleacă de la lat.
apere „a
lega”, ce nu pare posibil. Spitzer,
Dacor., III, 645, propune o creație de
tip imitativ;
iar Meyer-Lübke,
Dacor., IV, 641-2,
crede într-o identitate cu germ.
packen „a
ambala”. În sfîrșit, Buescu, în
articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat.
pix, întemeindu-se în principal pe o anumită corespondență de sensuri
între rom. și
port.
apegar, și pe o evoluție semantică de la „a
lipi” la „a
lua”, care
poate să nu
pară convingătoare. V. și alte
ipoteze în această ultimă
lucrare. Der.
apucat, s.n. (
jaf, prădare;
epilepsie);
apucat, s.m. (epileptic);
apucate, s.f. pl. (numai în expresia
pe apucate, în grabă);
apucătoare, s.f. (
brațul de
clește);
apucător, adj. (
lacom, hrăpăreț);
apucătură, s.f. (acțiunea de a apuca; înv.,
jaf; manieră, gest, comportament;
epilepsie). – Din
rom.
săs.
apukán „a apuca”.