armă (árme),
s.f. –
Obiect, unealtă,
aparat care servește în
luptă. – Mr.
armă,, istr.
Ǫrmę. Lat.
arma (Pușcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650;
DAR); cf.
alb.
armë, it., sp.,
port.
arma, fr.
arme. Der.
arma, vb., pe care REW 651
îl derivă de la lat.
armāre;
armărie, s.f. (depozit de
arme);
armaș, s.m. (
boier de rangul
trei,
mare maestru de
artilerie.
Era însărcinat cu menținerea ordinii
publice, și
răspundea și de
muzica de la
curte și de
țiganii prințesei,
soția domnitorului;
conducea tribunalul criminal. În
mod normal, subordonații lui sînt denumiți la
fel,
armași sau
armășei);
armășel, s.m. (paznic);
armășesc, adj. (
propriu unui armaș);
armăși, vb. (a numi în funcția de
armaș; a exercita această funcție; a aplica pedeapsa capitală);
armășie, s.f. (înv., tortură);
armășoaie, s.f. (
soție de
armaș);
armătură, s.f. (armură; blazon, armoarii),
apare din
sec. XVII, cu primele sensurile,
azi înv. (ultimul provine din fr.
armature). Pușcariu 127
îl derivă din. lat.
armatura, cf. it.
armatura, sp.
armadura;
ar putea însă fi și formație internă, cu suf. -
tură, cf.
bătătură, căutătură, murătură etc.;
înarma, vb. Der. neol.
arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr.
armer;
armament, s.n., din fr.;
armată, s.f. cu var.
armadă, armadie (înv.), din it.
armata (var. se explică prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg.
armada);
armator, s.m., din fr.
armateur;
armie, s.f. din fr.
armée, prin intermediul
pol.
armia,
rus.
armija (
sec. XVIII), astăzi înv.;
armistițiu, s.n., din lat.
armistitium (
sec. XVIII),
poate prin intermediul
pol.
armistycyum;
armoarii, s.f. pl. (
arme; blazon), din fr.
armoiries;
armorial, s.n. (
carte a
boierilor), din fr.;
armură, s.f., din fr.;
armurărie, s.f. (
loc unde se
fabrică, de repară sau se vînd
arme);
armurier, s.m.;
desarma, vb., din fr.
désarmer;
rearma, vb., din fr. – Din
rom.
armaș provine mag.
ármás „armaș”.