belciúg (belciúge),
s.n. –
1. Verigă. –
2. (Înv.)
Inel. – Mr.
bilciugă, megl.
bilțug. Sl.
belŭčugŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 16;
Lexicon, 53;
Türk, I, 263; Cihac); cf. bg.
belčjug, v. sb.
bĕlĭčugĭ, sb.
biòčug, beòčug, „
verigă de
ușă”,
rus.
belčug. Totuși, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc.
bilezik „
brățară” ›
rom.
belezic (Șeineanu, II, 46), care a circulat, de
asemenea,
deși puțin, cf.
alb.
beljezik, bg.
belezik.