búră (buri),
s.f. –
1. (Înv.)
Furtună. –
2. Ceață; burniță. –
3. Chiciură. –
4. Aburi, vapori. Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu,
Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl.
burja „
furtună”, cf. bg.,
rus.
bura, sb.
bura „vînt dinspre nord” (Berneker). S-a
observat, dimpotrivă, că acest cuvînt
apare în alte
limbi, cf. gr. βορέας, , lat.
bŏreās, dalm.
bura, ven.
bura, toate cu sensul de „vînt dinspre nord” cat.
boira, „
ceață”, lituan „búris” „aversă”,
alb.
borë „
zăpadă”, ngr. μπόρα „vînt puternic” (cf. tc.
bora, cu același sens). Pentru der. romanici al lat.
bŏreās, cf. Pușcariu,
ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal,
RFE, 1920, p. 34; Skok,
ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea
acestor cuvinte a
făcut să se invoce existența unui
vechi cuvînt balcanic, pe cînd,
alți cercetători consideră că
rom. trebuie să provină din lat. În stadiul actual al cercetării, orice explicație nu este decît ipotetică. Der.
bura, vb. (a
ploua mărunt; a
bruma);
burniță, s.f. (
ploaie măruntă și
deasă);
buracă, s.f. (
ceață);
buratec, s.n. (burniță);
burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s.f. (burniță);
burnițos, adj. (noros; acoperit);
îmbura, vb. (a bura).