cap (-pete),
s.n. –
1. Extremitatea superioară a
corpului omenesc. –
2. Aspect, înfățișare. –
3. Minte, inteligență,
spirit. –
4. Viață, existență. –
5. Individ, ins. –
6. (Pl.) Capital, avuție. –
7. Șef, căpetenie, conducător. –
8. Partea cea mai
înaltă, mai importantă. –
9. Început,
parte inițială. –
1O. Extremitate,
parte extremă cu care se sfîrșește ceva. –
11. Față, avers,
parte a monedei cu efigia. –
12. (Înv.)
Capitol, paragraf. –
13. Pomană din 33 de
colaci care se împart pentru odihna sufletului celor
morți; se
face de
obicei chiar în
ziua morții (
capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr.
cap, capite; megl.
cap, cǫp, capiti, istr.
cǫpete. Lat. *
capum, forma vulgară de la
caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668;
DAR; Rohlfs,
Differenzierungen, 51); cf. it.
capo, prov., cat., fr.
chef, sp.,
port.
cabo, toate cu sensuri der. Din
punct de
vedere semantic, cuvîntul
rom. reprezintă, deci, o fază
arhaică, întocmai ca sp.
cabeza,
față de fr. și it. Cf.
căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat.
capita (cf.
om, pl.
oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic,
capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un
mod destul de oscilant: Bălcescu
scrie indiferent
capetele armatei și
capii armatei. Der.
capăt, s.n. (
parte extremă; sfîrșit, deces,
moarte;
bucată, fragment; extremitatea
osiei carului;
colac care se dă de
pomană pentru odihna sufletului
morților; înv.,
capitol, paragraf), sing. analogic format pe
baza pl.
capete (ca
sunet-sunete,
ropot-ropote etc.); timbrul
ă se explică prin labiala precedentă cf.
omăt-omeți,
făt-feți;
capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu;
căpețel, s.m. (înv.,
început;
capăt, fragment, crîmpei;
colac de
pomană), dim. al lui
capăt cu suf. -
el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și
DAR, din lat.
capĭtĕllum „căpșor”;
dar semantismul
corespunde mai
bine der. pe care o sugerăm);
căpețea (var.
căpățea(lă), capețea, căpețeală), s.f. (
parte a frîului care
trece peste capul și
botul calului), der. de la
căpețel (cf.
cel-cea;
purcel-purcea;
cățel-cățea etc.),
așa cum pe
drept a
observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și
DAR, din lat.
capĭtium al
cărui rezultat *
căpeț s-a format probabil cu suf. -
ea);
căpetenie, s.f. (căpetenie,
șef), de la
capete, cu suf. abstract -
enie;
căpui (var.
încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți
pomana numită
cap sau
căpețel), cuvînt pe care
DAR; Pușcariu,
Dacor., I, 595 și Scriban
îl derivă de la mag.
kapni „a
căpăta, a obține”,
dar care nu pare posibil a fi separat de
cap, cel
puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi
produs o contaminare
între cele două cuvinte,
singura care
ar explica celelalte accepții din
rom. De aceeași proveniență trebuie să fie
căpușe, s.f. (mugure, mai
ales de
viță de
vie;
păduche al
oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl.
căpușă, prin intermediul suf. dim. -
uș, f. -
ușe (ca
mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu,
Dacor., I, 594, a
fost acceptată de REW 1658 și
DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate ; cf. sp.
capullo, pe care A. Castro,
RFE, 1918, 34,
îl derivă de la
caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai
puțin convingătoare (din bg., după
Pascu, II, 184; de la *
cap, postverbal de la
capēre, su sensul de „(lucru) care se
șterpelește”, după Giuglea,
Contributions).
Alb.
këpušë („căpușă” și „
fragă”), bg.
kapuš, sb.
kapuša trebuie să provină din
rom. (cf. Capidan,
Raporturile, 204; pentru relațiile cu
alb., Philippide, II, 703 și Capidan,
Meglonoromînii, 59). Der.
căpuși (var.
încăpușa), vb. (a înmuguri);
căpușnic, s.m. (frăguță, Cirsium oleraceum);
căpșună, s.f. (
fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der.
acestui ultim cuvînt nu
lasă nici o îndoială (cf.
alb. și mr.
căpușă „căpușă” și „
fragă”); pentru suf. Pușcariu,
Dacor., I, 593, propune -
ună, care nu este curent în
rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie
plecat de la *
căpușun, cu suf. -
un, cf.
gărgăun, și cu sing. refăcut pe
baza pl. Der.
căpșunică, s.f. (frăguță;
specie de
plantă);
căpșuniu, adj. (culoarea
căpșunii).
Capsoman, s.m. (
prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la
cap, cu suf. -
man, ca
gogoman,
hoțoman etc. Der. nu este
clară;
poate fi
vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „
sărac” sau mai
curînd de un infix expresiv ca in
cotoșman.