ceáță (céțuri),
s.f. –
1. (Înv.)
Nor,
negură, albeață care
întunecă vederea. –
2. Negură, pîclă. –
3. Praf care acoperă unele
fructe proaspete. Lat. vulgar. *
caecia „albeață a
ochiului” de la
caecus „
orb” (Pușcariu,
Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu,
Rom., XXXIII, 74; Pușcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu,
Hlr., 158; REW 1467;
Iordan,
Dift., 45;
DAR). Der. de la
caecus, întrevăzută
încă de
autorii Lexiconului de la
Buda, se bazează după Crețu 313 pe un der. *
caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la
rus.
čad „
fum”, opinie acceptată de Weigand,
BA, III, 108 (‹ bg.
čadica), în
ciuda probabilității sale
reduse. – Der.
cețos, adj. (cu ceață);
cețoșa (var.
încețoșa, cețui), vb. (a se
lăsa ceață; a (se) împăienjeni vederea).