ciur (ciúruri),
s.n. –
1. Sită. –
2. Ramă pe care se întinde materialul ce se
brodează. –
3. Broderie,
ajur, găurele. –
4. Cutie de rezonanță, la orgă. –
5. Gaură, la anumite
jocuri de
copii. – Mr.
țir, megl.
ciur. Lat.
cibrum,
formă vulg. de la
cribrum (Candrea,
Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324;
DAR); cf. it.
crivo (Batisti, II, 1167),
port.
crivo, fr.
crible, sp.
cribo. Se
poate pleca și de la
cilibrum,
forma arhaică, anterioară lui
cribrum, atestată de Dioscorides, cf. sard.
kilibru, kiliru (Rohlfs,
Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). – Der.
ciura, vb. (a
cerne; a
broda);
ciurar, s.m. (
persoană care
vinde sau
face ciururi);
ciurel, s.m. (
sită;
ajur);
ciurică, s.f. (
batistă);
ciurui, vb. (a
cerne, a
trece prin
ciur; a examina, a prețui; a
găuri);
ciuruială, s.f. (
faptul de a
ciurui);
ciuruit, s.n. (ciuruială);
ciuruitor, adj. (cernător);
ciuruitură, s.f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu,
Dacor., II, 610, menționează pe
deciurica, vb. (Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un lat. *
de cibricāre,
puțin firesc, și care pare, datorită sensului, a se
apropia mai
curînd de
familia lui
șorici.