cucúi (cucúie),
s.n. –
1. Moț de
pene la
păsări. –
2. Vîrf,
culme, apogeu. –
3. Culme,
creastă. –
4. Umflătură, protuberanță. –
5. Umflătură la
cap provocată de lovirea cu un
corp tare. – Mr.
cucul’u, megl.
cucul’. Lat.
*cucullium, în
loc de
cucullus (Candrea-Dens., 419;
Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl.
kukuli,
rom.
cuculiu, s.n., înv.,
potcap caracteristic
călugărilor ortodocși,
sec. XVII, cf.
culion), ›
alb.
kukül’ „
glugă”. Cf. și calabr.
cuccua „tumoare,
bășică”, calabr.
kukuggyata „ciocîrlie”,
nume datorat
moțului. Der. susținută de Pușcariu,
Dacor., IX, 440 și
DAR, din lat.
coccum „boabă”, cu suf. -
ui, este de nesusținut, atît din
cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri
ale cuvîntului
rom.,
cît și a rezultatului din
dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt
general cunoscut; însă în
vest se folosește adesea cu sensul de „
cocoș” (ALR, I, 6). Der.
cucuia, vb. refl. (a se
umfla, a
face cucuie; despre
păsări, a se
duce la
culcare, a se
cocoța, a se
sui; a se găti, a se
dichisi);
cucuiat, adj. (moțat; care are
cucuie;
cocoțat; deosebit,
ieșit din
comun);
cuculei, s.n. (
culme, înălțime). Sb.
kukulj „
glugă” nu provine din
rom.,
cum credea Candrea,
Elemente, 407, ci din mag.