dumicá (-c, -át),
vb. – A sfărîma, a fărîmița, a
tăia în
bucățele. – Mr.
dińic, dińicari. Lat. *
dēmῑcāre, de la
mῑca „bucățică”, cf.
mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care
greșește propunînd lat.
demicāre „a
lupta”). Rezultatul normal,
demicāre sau
dimicare (
atestat în
sec. XVII) a
fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr.
émittier ‹
mie ‹ lat.
mica. După Cihac, II, 94, din slov.,
ceh.
demikát, mag.
domika „
terci”; este însă mai probabil ca
aceste cuvinte să provină din
rom. (cf. Scriban). – Der.
dumicat, s.m. (fărîmă; îmbucătură).