frînge (frấng, frấnt),
vb. –
1. A
sparge. –
2. A
rupe, a fractura. –
3. A înfrînge, a
învinge. – Mr.
frîngu, fredzu (sau
frîmșu),
frîmtu, frîndzire; megl.
frǫng, frǫns, frǫnt. Lat.
frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482;
DAR), cf. it.
frangere, prov.
franher, v. fr.
freindre, v. sp.
frangir, port.
franger. Der.
frîngăcios, adj. (care se frînge
ușor);
frîngător, adj. (care se
rupe);
frîngătoare, s.f. (Trans.,
meliță);
frînt, adj. (
obosit,
sleit de puteri);
frîntură, s.f. (
ruptură,
rupere; fractură;
deschidere;
boală, beteșug; pop., sifilis; fragment,
bucată; înv.,
teren necultivat), din
port.
frînt cu suf. -
ură, cf.
săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și
DAR, din lat.
fractūra, cu adaptarea ulterioară la
frînt);
frînturi, vb. (
Banat, a
frămînta aluatul), al
cărui semantism pare să
contrazică tot ce s-a
spus în legătură cu
frămînta;
frîntoare, s.f. (
chin,
necaz);
frînghiu, s.n. (Munt.,
echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu
frînghie;
înfrînge, vb. (a
rupe, a încălca, a viola; a
învinge, a
distruge; refl., înv., a ceda, a se
umili), cu pref. factitiv
în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu,
Lr., 18 și
DAR, din lat. pop. *
infrangĕre, în
loc de
infringĕre,
ipoteză care nu este necesară);
înfrîntură, s.f. (blenoragie);
răsfrînge, vb. (a
sufleca; a reflecta), cu pref.
răs-. Cf.
cufrînge. Frîngurele, s.f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu
îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca
titlu de maxime răzlețe sau de citate de
mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și
fără autoritate; nu
știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru
prima dată (Giuglea,
LL, I, 164, o pune
greșit în legătură cu prov.
refranh).