frícă (fríci),
s.f. –
Teamă,
spaimă. – Mr. megl. istr.
frică. Ngr. φρίϰη (Murnu 26,
Pascu, I, 193;
DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67).
Prezența sa în istr.
arată că este un
împrumut foarte vechi. Cf. și
alb.
firkë (Meyer 110). Der.
fricos, adj. (care se
teme,
laș, sperios; înv., îngrozitor);
înfrica, vb. (a
speria, a înspăimînta);
înfricoșetor, adj. (îngrozitor);
neînfric(oș)at, adv. (imperturbabil, netulburat). – Din
rom. provine rut.
fryka.