glonț (gloánțe),
s.n. –
1. Greutate,
obiect greu. –
2. Mic proiectil pentru
armă de
foc. –
3. Plumb la
năvodul de pescuit. Creație expresivă, pe
baza rădăcinii glo-, v.
aici. Identitatea fonetică și semantică pe care o reprezintă cu
g(o)lom(o)ț și
clonț este evidentă.
Primul sens
apare numai în expresia „a
cădea greu la
stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuții; după Cihac, II, 501 și
DAR, din mag.
golyócs și
galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la
grăunte sau
grunț. Skok 73
pleacă de la sb.
glonta „
glonț”, pe care
îl der. din germ.
Flinte „
pușcă mică”; însă etimonul germ. nu
satisface iar cuvîntul sb. este mai
curînd de origine
rom.
Natura expresivă a lui
glonț devine de
asemenea evidentă prin der.
săi;
gloanță, s.f. (înv., proiectil de
tun);
glonțiș, s.n. (pietriș);
glonțan, s.m. (pietriș, prundiș), cf.
clonțan;
glonțuros, adj. (pietros), cf.
grunțuros. Din
rom. provine sb.
glonta și mag.
golonc „
glonț” (Edelspascher 14).