mîngîiá (mấngâi, mângâiát),
vb. –
1. A consola, a încuraja. –
2. A dezmierda, a
alinta. Gr. μαγγανεύω „a folosi băuturi fermentate”, probabil prin intermediul unui lat. *
manganiāre (Cihac,
Principii, 146; Șeineanu,
Semasiol., 13; Murnu, 34; Candrea-Dens., 1131; Diculescu,
Elementele, 474; Rohlfs, EWUG 1291; REW 5297; Rosetti, II, 68), cf. calabr.
manganῑare „a
sparge, a
toci”. Der. din sl.
mąžati sę „a se consola” (Cihac, II, 197), nu e posibilă. Cuvînt de
uz genral,
afară de Trans. de N. (ALR, I, 235). Der.
mîngîiere, s.f. (dezmierdare; consolare);
mîngîietor, adj. (care mîngâie, consolează);
mîngîios, adj. (consolator;
delicat, afectuos);
nemîngîiat, adj. (neconsolat);
mîngănietură, s.f. (consolare), înv.,
apare în
Palia de la 1581.