mușcá (múșc, mușcát),
vb. – A
apuca cu
dinții. – Var. înv.
mucica. Mr.
mîșcu, mușcu, mușcare, megl.
mucicu, mucicari, istr.
mucicu. Origine îndoielnică.
Dacă se
pornește de la
forma înv. și dialectală
mucicare, trebuie să se
presupună un lat. *
muticāre ‹
mutῑre „a mormăi”, formații
paralele lat.
mussāre ›
*mussicāre › sp.
amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp.,
deși numai pe
jumătate,
căci nu
ajunge să exprime decît
ideea de „a se pregăti de
mușcat”. În
general, este preferată pornirea de la un lat. *
muccicāre, în
loc de
*mūccŭlare ‹
mūccus (Candrea,
Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat.
mucceus încrucișat cu
morsĭcāre (Pușcariu,
Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil.
muttsikari, napol.
muttsękare, abruz.
muččęká. Der.
mușcător, adj. (care mușcă; coroziv);
mușcătură, s.f.;
remușcare, s.f. (căință) format după fr.
remords.