refecá (reféc, át),
vb. – A
coase cu refec, a
tivi. – Mr.
arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este
cît se
poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat.
refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau
*orĭfĭcāre ‹
orĭfĭcium, cf.
port.
refegar (Candrea,
GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *
refĭccāre „a întări”, cf. it.
ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der.
refec, s.n. (cusătură de
îmbinare, tiv;
ceartă, dojană);
refecătură, s.f. (însăilare, tiv).