sat (sáte),
s.n. –
1. (Înv.) Cîmp,
ogor. –
2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. –
3. Așezare rurală. –
4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv.
fsat. Mr.
fsat. Origine îndoielnică.
Prezența var., a mr. și a
alb.
fsat pare să
indice lat.
fossum „
șanț”,
direct (Bogrea,
Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici,
Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti,
Mélanges, 354), sau prin intermediul
alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu,
Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din
alb. este dificilă fonetic și istoric;
cea din lat. nu pare mai
ușoară,
căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și
termenul,
pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr.
fusate „
șanț”), s-
ar fi
păstrat cu
greu într-o regiune caracterizată prin
absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se
pornească de la lat.
sătum, de la
sĕro „a
planta, a
semăna”, a
cărui explicație se potrivește cu
primul sens al lui
sat, constant în
sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se
pornească de la
ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit
număr de supuși ai
seniorului, care formează unitatea juridică numită
sat. Asta
era la
început o simplă plantație, ca în
vechile colonii; cf. și sl.
sadŭ „
plantă” ›
selo „
sat”. Această explicație dată
deja de Cipariu,
Gram., 205,
ar fi suficientă,
dacă n-
ar exista dovada
formei înv.
fsat, dificil de explicat. S-
ar putea presupune o confuzie
încă din lat.
între sătum și
fossatum;
dar și
așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat.
fixatum (Giuglea,
Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai
mult chiar cea din lat.
*massatum (Meyer 111). Der.
sătesc, adj. (comunal, de
sat);
sătean, s.m. (țăran);
săteancă, s.f. (țărancă);
consătean, s.m. (locuitor din același
sat).