urlá (-lu, -át),
vb. –
1. A
scoate urlete specifice, a
mugi, a
rage, a
zbiera. –
2. (
Banat) A
tuna. –
3. (Bihor) A coborî. – Mr.
aurlu, megl., istr.
urlu. Lat.
ulŭlāre, probabil printr-o fază *
urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; REW 9039), cf. it.
urlare, fr.
hurler, cat.
udolar, port.
urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și REW 6107
îl reduce la un lat. *
orŭlāre; e
vorba,
fără îndoială, de un
singur cuvînt, cu același sens
dublu ca
tuna, țipa, tuli, v.
aici. Der.
urlător, adj. (care urlă; curent de
apă);
urlătoare, s.f. (cascadă);
urlet, s.n. (
strigăt puternic și prelung, zbieret);
urlătură, s.f. (
strigăt, țipăt). Legătura lui
urlător, cu un lat. *
ululator (REW 9040) nu este necesară.