sgắu (-uri),
s.n. –
1. Gaură, concavitate. –
2. Uter,
matrice,
sîn. – Var.
zgău, și der. Lat.
căvum, cf.
gaură. Alb.
zguië (Philippide, II, 742)
ar putea proveni din
rom.
S- ar putea fi expresiv sau urmaș al lat.
ex-, cf. Crețu 384. – Der.
sgăura, vb. (Trans., a
căsca ochii, a se
holba), format
pornind de la pl. (după
Pascu, I, 91 și Candrea, din lat.
*excăvŭlāre);
sgîi (var.
sgăi), vb. (a
căsca ochii; refl., a se
holba), cf. Candrea (după Cihac, III, 342; din sl.
zijati, zijaią „a
deschide”; după
Pascu,
Arch. Rom., VI, 267, de la un lat.
excăvῑre);
sgîit, s.m. (
persoană cu
ochi holbați);
bîzgoia (var.
bîzgîi), vb. (Trans.,
Banat, a se
holba);
stăura (var.
astăura), vb. (Trans., a
căsca ochii, a se
holba), în
loc de
sgăura.