dulce (dúlce),
adj. –
1. Care are
gustul mierii sau
zahărului. –
2. Blînd,
gingaș. –
3. Plăcut,
bun la
gust. –
4. Moale,
liniștit,
molcom. –
5. (Trans.)
Legitim. –
6. (Adv.) Cu blîndețe, cu
gingășie. – Mr.
dulțe, megl.
dulți, istr.
dul’țe. Lat.
dŭlcis (Cihac, I, 84; Pușcariu 554;
Candrea-
Dens., 520; REW 2792), cf. it.
dolce, prov.
dolz, dous, fr.
doux, cat.
dols, sp.
dolce. – Der.
dulce, s.m. (
dulceață,
însușirea de a fi dulce,
perioadă a
anului cînd este
îngăduit credincioșilor să mănînce
carne și
produse lactate;
produse lactate);
dulce (pl.
colectiv dulciuri), s.n. (
preparat dulce care se mănîncă,
cofeturi);
dulceag, adj. (cu
gust cam dulce), a
cărui der. nu este
clară;
dulcegărie, s.f. (
vorbă,
purtare dulceagă);
dulceață, s.f. (
însușirea de a fi dulce,
plăcut;
produs dulce de mîncare;
acțiunea de a mînca
produse lactate și
carne,
interzisă în
perioadele de
post;
preparat alimentar făcut din
fructe sau
petale fierte în
sirop de
zahăr), cf. abruz.
dulgiázze;
dulciu, adj. (pe
jumătate dulce);
dulcețar, s.m. (
cofetar);
dulcețăreasă, s.f. (
cofetăreasă, care
înainte era îndeletnicire obișnuită în
casele boierești);
dulcoare, s.f. (
dulceață), cuvînt
rar care, după Pușcariu 555 și REW 2793,
provine din lat.
dŭlcōrem;
dedulci, vb. (a mînca
alimente interzise în
perioada de
post; a se
învăța prost, a se
nărăvi),
format pe
baza expresiei de dulce „
interzis în
post” (Tiktin);
îndulci, vb. (a
face ceva să fie dulce; a
alina, a
domoli; refl., a se
deprinde, a se
obișnui), cf. mr.
(î)ndulțescu (după Pușcariu 833; Densusianu,
Hlr., 169 și
Candrea-
Dens., 521,
ar reprezenta direct. lat.
*indulcῑre);
îndulcitor, adj. (care
îndulcește;
calmant);
îndulcitură, s.f. (
bomboană). Din
rom.
provine rut.
doljčyca (
Candrea,
Elemente, 403).