báhnă (báhne),
s.f. –
Loc mlăștinos, smîrc,
baltă. Din rut.
buhno,
pol.,
rus.
bagno, ceh.
bagno, provenind din aceeași
rădăcină ca germ.
Bach „pîrîu” (Cihac; Berneker 38;
DAR). Cuvîntul, cu der.
săi, se
aude numai în Mold. Der.
băhniș, s.n. (
loc mlăștinos);
bahniță, s.f. (
baltă;
femeie murdară, jegoasă; țigancă);
băhnos, adj. (mlăștinos);
băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se
strica; a
mirosi urît, a putreziciune);
behliță, s.f. (
pește, Rhodeus amarus), al
cărui nume se explică prin
gustul său
rău. Dintre der., numai
báhniță „țigancă” a
fost acceptat în
limba literară, datorită mai cu
seamă întrebuințării
termenului de către Ispirescu. Dicționarele (
Damé,
DAR, Candrea)
îl explică prin „brunet” sau „urît”, ceea ce este evident inexact,
ideea de
bază fiind cea de „
murdar,
stricat ca
apa stătută, puturos”; cu aceeași aplicare la
persoane, cf.
termenii identici
împuțit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de
DAR de a explica acest cuvînt prin. sl.
bachati „a se
făli.” În ce
privește confuzia
grupurilor hn și
hl, cf.
duhni și
duhli; aceeași confuzie
apare la
numele rîului
Bahlui,
alt. der. de la
bahnă, și
îl explică
bulhac, s.n. (
baltă), cu var.
bîlc (
rar, Mold.),
bîlc (
rar, Mold.),
bîlcău (
rar, Munt.),
bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă, balhui.