cătún (cătune),
s.n. –
Grup de așezări țărănești,
sat. – Mr.
cătună, megl.
cătun. Unul din
cuvintele cele mai discutate din vocabularul
rom. Este cuvînt
comun tuturor limbilor balcanice:
katunt (var.
katund(i), kotun) „
sat;
casă de
țară”; ngr. ϰατοῦνα „
cort;
tabără de
corturi”; sl.
katunĭ „
tabără”; sb.
katun „cătun de
ciobani; stînă”; bg.
katun „
colibă”;
katunar „cătun”;
katunište „
tabără de
țigani nomazi”; țig.
katuna „
cort”. Totuși,
termenul nu se explică prin nici una din
aceste limbi; astfel încît este
nevoie să i se
caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt
foarte variate, și însăși varietatea
lor indică inconsistența criteriilor posibile și lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el
singur posibilitățile cercetării, afirmînd că este
vorba de un cuvînt de origine albaneză (
Fremdw., 97), romînă (
Wander., 8),
turcă (
Türk. El., I, 329),
italiană (
Alb. Forsch., II, 10) sau autohtonă (
Slaw. El., 10). În
general se consideră că este cuvînt
autentic alb.,
adică al v. ilire (Meyer 183; Vasmer,
Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl,
IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok,
ZRPh., L, 519;
DAR; cf. observațiile împotriva
acestor opinii
ale lui Rosetti, II, 113), și bazată pe o
rădăcină indoeurop. *
ka-ton. Treimer,
Slavia, III, 450,
presupunea o der. din avară;
iar Densusianu,
GS, VII, 90 propunea un iranian *
katun „locuință subterană”. Mai prudent Berneker 494 se limitează să o califice
drept „Balkanwort”. În sfîrșit, Rohlfs,
EWUG 949 se gîndește la tc. osmanli
katan „
țarc”,
ipoteză în care
coincide cu Șeineanu, II, 96. Numai Jirecek,
Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se
fără îndoială pe una din multele opinii
ale lui Miklosich) a propus etimonul it.
cantone, pe care cercetătorii nu
par a-l
accepta, și care totuși se
poate să fi intrat de
foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui
n, cf. it.
confetto › ngr. ϰουψίτον), și de
acolo în celelalte
limbi balcanice.