el (-ei),
pron. –
Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ține
locul persoanei despre care se vorbește. – Mr.
el, megl.
ĭel, istr.
ĭe. Lat.
ĭlle (Diez, I, 161; Pușcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei
forme vulgare *
ĭllus; cf. it.
el, ello, egli, fr.
il, sp.,
port.
él. –
Gen.
lui ‹
ĭlluĭ (pl.
lor ‹
ĭllōrum),
dat.
îi ‹
ĭllĭ (pl.
le ‹
ĭllis), acuz.
l ‹
ĭllum, nom. pl.
ei ‹
ĭlli. Vocala inițială are, ca
aproape toate
e inițiale, un timbru
ușor palatal;
ar fi însă o greșeală să fie transcrisă
ie, cum face Scriban.
Lui se folosește și ca art.
propriu al
gen. la
nume proprii (vulg.
lu) și, prin extindere incorectă, la mai
multe substantive
comune care
desemnează persoane. Acuz.
l în poziție
tare a
primit un
î protetic (›
îl), care
apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).