mustáță (mustắți),
s.f. –
1. Părul care
crește la
bărbați deasupra
buzei superioare. –
2. Radicelă, radiculă. –
3. Țeapă, aristă. –
4. Vlăstar de
plantă agățătoare. – Mr., megl.
mustață. Lat.
mustacea (Pușcariu 1141; Candrea-Dens., 1187; REW 5803a), din gr. μύσταξ (Cihac, II, 678; Rosetti, II, 65), cf. bg.
mustak (Domaschke 90),
alb.
mustakje, sb., cr.
mustač, it.
mostacchio, sp.
mostacho. – Der.
mustăcios, adj. (cu
mustață);
mustăcioară, s.f. (
mustață mică), pe care REW 5803
îl derivă de la un lat.
mustaciolum;
mustăci, vb. (a
zîmbi; a da
semne de nemulțumire);
mustăceală, s.f. (
probă de nemulțumire). – Din
rom. provine bg.
mustăčuri (Capidan,
Raporturile, 228).