stup (-pi),
s.m. – Știubei,
roi,
matcă. – Mr.
stup. Sb.
stup „stîlp”, din sl.
stlŭpŭ, stlŭbŭ (›
stîlp). Cf. sb.
stublina, stuga „trunchi
gol de
arbore”,
stub „
coloană”
față de rut.
stub „trunchi găunos”),
căci un trunchi
gol era forma curentă a
stupului primitiv. Totuși acest etimon a
fost respins și s-a
preferat în
general lat. *
stupus ‹ gr. στύπος (Meyer,
IF, VI, 121; Pușcariu,
Conv. Lit., XXXIX, 50; Diculescu,
Elementele, 463; REW 8334; Candrea), care nu pare mai convingător. Din aceiași
rădăcină sl., prin intermediul rut.
deja citat, provine
știob, s.n. (
vas de
lemn pentru
lături), și de
aici, cu suf. dim.,
știubei, s.n. (Mold., stup; Olt., Trans.,
albie,
troacă). Înrudirea
între stup și
știubei, a
fost pusă la îndoială, datorită diferențelor de consonantism (Tiktin);
dar aceste diferențe existau
deja în sl. Der.
stupar, s.m. (prisăcar);
stupărie, s.f. (stupină; apicultură);
stupărit, s.n. (apicultură);
stupină, s.f. (
prisacă);
stupiniță, s.f. (
plantă, Platanthera bifolia, P. chlorantha).