fúrcă (fúrci),
s.f. –
1. Unealtă agricolă formată dintr-o
prăjină de
lemn terminată cu
doi sau
trei dinți încovoiați. –
2. Furcoi. –
3. Cantitate de
fîn care se
poate lua cu
furca sau
furcoiul. –
4. Muncă agricolă făcută cu
furca sau
furcoiul.
5. Spînzurătoare. –
6. Stîlp sau
băț de care se
sprijină cumpăna puțului. –
7. Crăcană,
par de
susținere a unei
greutăți, a unei
crengi etc. –
8. Stern,
os al
pieptului. –
9. Stîlp,
par,
țăruș. –
10. Suport al
sulului de
urzeală, la
războiul de
țesut. –
11. Răscruce,
bifurcație. –
12. La
car,
loitră. –
13. Vergea de
lemn la
capătul căreia se
leagă caierul pentru a fi
tors. – Mr., megl.
furcă, istr.
furke. Lat.
fŭrca (Pușcariu 678;
Candrea-
Dens., 693; REW 3593;
DAR; Densusianu,
GS, II, 317), cf.
alb.
furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643;
ar putea proveni din
rom.), it., prov., cat.,
port.
forca, fr.
fourche, sp.
horca. Der.
furcărie, s.f. (Mold.,
șezătoare la care
femeile torc lînă);
furcătură, s.f. (
bifurcație), cu suf. -
tură (după
Candrea-
Dens., 696 și
DAR, de la un lat. *
fŭrcatūra);
furcea, s.f. (
furcuță;
loitră de
car),
poate din lat. *
fŭrcĭlla, cf.
basc.
murkila;
furcer, s.m. (Trans.,
furcă cu
dinții de
fier);
furchiță, s.f. (
furcă de
tors);
(în)furcitură, s.f. (
bifurcație;
furcoi de
fîn,
căpiță);
furcoaie, s.f. (
cuier);
furcoi, s.n. (
furcă mare);
furculiță, s.f. (Trans.,
furculiță);
înfurci (var.
înfurca), vb. (a
lua cu
furca; a
desface, a
despica; a
bifurca), pe care Pușcariu 874 și
Candrea-
Dens., 694
îl derivau de la un lat. *
infŭrcāre. – Din.
rom.
provine ngr. φουρϰουλίτσα;
alb.
furkë și
furkuljitsë „
furculiță”; bg.
furka, hurka (
Candrea,
Elemente, 408; Romanski,
Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan,
Raporturile, 195); bg.
forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care,
totuși,
derivă bg.
furka direct din lat.); și mag.
furkó (Drăganu,
Dacor., VII, 199).