genúne (genúni),
s.f. –
1. (Înv.)
Mare. –
2. Ochi de
apă liniștită,
alinătură.
3. Prăpastie. –
4. (Înv.)
Mulțime,
puzderie. – Var.
genună, gerune, (înv.)
gerure, (înv.)
geroe. Lat.
caerŭla „
mare,
albastrul mării” (var.
geroe se
explică prin var. lat.
caerŭlea).
Sensul 2
provine de la
culoarea caracteristică,
albastră-
verzuie, a
alinăturilor, cf. lat.
caerulea fons;
sensul 4 este o
metaforă, ca în
mare.
Rezultatul normal,
gerure, a
fost disimilat în
gerune, care se mai
aude încă în Trans. de
Nord;
genune se
datorează unei
asimilări sau, mai
curînd, unui
fals de-
rotacism.
Apare de la
primele texte din
sec. XVI și a
fost reactualizat poetic de Eminescu. – După Cihac, II, 580, din lat. tîrzie
gehenna,
ipoteză puțin probabilă.
Candrea-
Dens., 924,
propunea lat. *
gironem „vîrtej”, cf. REW 3938 și
DAR; Rosetti,
Rhotacisme, 20. După Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, II, 201,
ar fi cuvînt
dacic.