grum (grúmuri),
s.n. –
Grămadă,
stivă,
teanc. Lat.
grumus „
movilă”. Este un cuvînt care, în
rom.,
apare numai în
dicționarele vechi (Cihac; Miklosich,
Slaw. Elem., 18; Meyer,
Neugr. St., IV, 20;
Damé),
dar pe care nu-l
cuprind nici
DAR nici
vreun lexicograf modern. Nu pare a avea
circulație actuală.
Existența sa este
atestată și de mr.
grumur „
grămadă” (REW 3887) și de
grumura, vb. (Trans., a
umple), cuvînt
rar, pe care
îl menționează și
îl studiază Lacea,
Dacor., II, 624, considerîndu-l der. de la un lat. *
grumulāre, de la
grumulus (mai
curînd, de la pl.
grumuri). – Der,
sugruma, vb. (a
strangula), cf. mr.
zgrum, cu pref.
su(b)-, ca în
sugușa (Pușcariu,
Lr., 177; după
Pascu, I, 96, de la un lat. *
suggrumāre);
sugrumător, adj. (care
sugrumă);
sugrumătură, s.f. (
strangulare,
parte îngustă).