hoț (hóți),
s.m. –
1. Persoană care
fură. –
2. Persoană ageră,
isteață.
Origine obscură,
probabil expresivă. Pare a
aparține aceleiași rădăcini expresive haț, cf.
hățaș, s.m. (Bucov.,
hoț).
Variația vocalică nu e
rară în
cazuri de
interpretare expresivă, cf.
hală și
hoală,
hanță și
hoarță,
handră și
hoandră,
hăis și
hois, etc.
Pentru identitatea formală a
numelui cu
interjecția cf.
cioc, dop, hop. Originea expresivă a
fost indicată încă de Hasdeu,
Istoria critică, I, 2, p. 294,
dar nu pare să fi
fost acceptată.
Celelalte ipoteze sînt
departe de a convingătoare: din sl.
zlodĕi „
malefic” (Cihac, II, 141); de la o
rădăcină sl. *
chop-, de unde și
rus.
chopitĭ „a
prinde”, cu suf. sl. -
ĭcĭ, de unde *
hopț (Densusianu,
GS,
IV, 153); de la
rădăcina sl. *
hot-, cf.
poftă (Scriban). De
aici pare a
proveni numele huțani sau
huțuli,
populație carpatică din Galiția, care
vorbește ruteana,
dar care nu pare a fi de
origine slavă. (După Rozwadowski,
apud Vasmer, I, 324, acest
nume ar fi
got.
guta „
got”,
transmis prin
intermediul rut.; însă această
ipoteză nu pare
posibilă). Der.
hoață, s.f. (
femeie care
fură);
hoțoaică, s.f. (
hoață;
prăjină de
scuturat fructele);
hoțesc, adj. (de hoți);
hoțește, adv. (ca
hoții; pe
ascuns);
hoțiș, adv. (
hoțește);
hoți, vb. (a
duce viață de
hoț; a
fura);
hoție, s.f. (
furt;
jaf;
fraudă);
hoțime, s.f. (
bandă de hoți);
hoțoman, s.m. (
hoț), cu suf.
expresiv -man;
hoțomănie, s.f. (
bandă de hoți);
hoțomănesc, adj. (de hoți);
pohoț, s.m. (
hoț), în Mold., cu suf.
po- ce
indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272,
îl glosează prin „
libertin” și
îl pune în
legătură cu sl.
pochotinŭ;
pohoață, s.f. (
femeie rea), pe care
Pascu,
Arch. Rom., VI, 231,
îl pune
greșit în
legătură cu
pațachină, prin
intermediul unei
forme incerte *
pohoahă;
pahonț (var.
pohonț), s.m. (
termen de
batjocură pentru soldații ruși), cuvînt
pus în
legătură de
către Tiktin cu
rus.
pĕhotinec „
infanterist”, și de
către Scriban cu
rus.
pogonecĭ „
ștafetă”, cf.
honț.