definiția legi definiție dex

a lega

(cuiva) lingurile de gât / de brâu expr. a lăsa (pe cineva) nemâncat fiindcă a venit târziu la masă.

a lega

(pe cineva) burduf / cobză expr. a lega (pe cineva) strâns ca să nu poată scăpa.

a lega paraua cu zece noduri

expr. a fi zgârcit.

a se lega

(de cineva) expr. 1. a acosta (pe cineva). 2. a se atașa (de cineva), a ține (la cineva).

a se lega de gard

expr. a abandona, a renunța (la ceva).

a se lega la cap fără să-l doară

expr. a-și crea complicații inutile.

decrét-lége

s. n. (sil. -cret), pl. decréte-lége

LEGÁ¹,

leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ♢ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ♢ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ♢ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♢ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

LEGÁ

vb. 1. v. înnoda. 2. a strânge. (A ~ opincile cu nojițele.) 3. v. pansa. 4. v. priponi. 5. v. încătușa. 6. v. cercui. 7. v. uni. 8. v. cartona. 9. a se închega, a se îngroșa, a se învârtoșa. (Dulceața s-a ~.) 10. v. asocia. 11. v. căsători. 12. v. atașa.

A lega

≠ a dezlega

legá

(a uni) vb., ind. prez. 1 sg. lég, 3 sg. și pl. leágă

A SE LEGÁ mă leg

intranz. 1) A-și lua obligația (să facă ceva); a se angaja; a se obliga. ~ prin jurământ. 2) A se apropia sufletește (de cineva sau de ceva); a se atașa. 3) A avea pretenții (față de cineva), atacându-l și cerând socoteală; a se agăța (de cineva). 4) (despre dulcețuri, sosuri etc.) A deveni mai dens, fiind într-o stare intermediară dintre cea lichidă și cea solidă; a se îngroșa. /<fr. leguer, lat. legare

A LEGÁ² leg

tranz. jur. (bunuri, succesiuni) A lăsa drept moștenire prin legat; a testa. /<fr. leguer, lat. legare

A LEGÁ¹ leg 1.

tranz. 1) (capetele unei sfori, funii etc.) A uni printr-un nod, formând un întreg; a înnoda. 2) (saci, pungi etc.) A înfășura cu o sfoară, strângând marginile; a închide la gură (cu ajutorul unei sfori). ♢ ~ băierile (de) la pungă a reduce cheltuielile, făcând economii. ~ paraua cu zece noduri a face economii exagerate. 3) (capetele unei boccele) A înnoda cruciș. 4) (obiecte) A uni împreună (cu ajutorul unei sfori), formând un mănunchi. ~ snopi. 5) (obiecte) A fixa (de ceva) cu ajutorul unei funii, al unui șiret etc. 6) (piese ce alcătuiesc un obiect) A strânge laolaltă (cu ceva), constituind un tot. 7) (foile tipărite) A uni cosând împreună, prevăzând cu o copertă; a broșa. 8) (lucruri) A uni printr-un raport logic sau funcțional. 9) (puncte îndepărtate în spațiu sau în timp) A pune în raport unul cu altul. 10) (sunete ale vorbirii, cuvinte) A articula, unind între ele și formând lanțul vorbirii. 11) (relații) A face să se nască. ~ dragoste. 12) (persoane) A pune în lanțuri; a fereca; a înlănțui. ♢ ~ burduf (sau butuc, cobză) a lega foarte strâns, imobilizând. ~ de mâini și de picioare a) a imobiliza; b) a împiedica să acționeze. ~ limba (sau gura) cuiva a reduce la tăcere (pe cineva). 13) (animale) A prinde de ceva (cu o funie sau cu un lanț), împiedicând să fugă. 14) (părți ale corpului rănite) A înfășura strâns (cu un bandaj); a pansa; a bandaja. ♢ ~ la ochi a înșela. 15) (în superstiții) A opri prin vrăji, farmece. 2. intranz. (despre plante) A fi în faza când începe să dea rodul. /<lat. ligare

legá (lég, legát),

vb. – A lăsa prin testament, a porunci, a cere, a lăsa. Lat. legare (sec. XIX), fr. leguer. Nu se obișnuiește să se conjuge. – Der. leg, s.n. (înv., legat, poruncă), din fr. legs; legat (var. înv., legată, legatum, legaton), s.n. (danie, mandat), din lat. legatum, în parte prin intermediul ngr. λεγάτον (sec. XVII, figurează în Îndreptarea legii); legatar, s.m,, din fr. légataire, și mai înainte din lat. legatarius; legat, s.m. (delegat papal), din lat. legatus (sec. XVII); legați(un)e, s.f., din fr. légation; delega, vb., din fr. déléguer; delegați(un)e, s.f., din fr. délégation; relega, vb., din fr. reléguer.

legá (lég, legát),

vb. – 1. A prinde cu o sfoară etc. – 2. A uni, a adăuga, a înlănțui cu noduri sau legături. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica mișcarea, a înțepeni. – 6. A cartona, a broșa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfășura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întări, a solidifica un sos. – 11. A îngroșa o marmeladă. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericești. – 15. A uni prin căsătorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrăjilor. – 18. A comunica, a pune în legătură. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Pușcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greșit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăurașii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluție normală a sensurilor 14 și 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, înțepenit; broșat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s.m. (cel care leagă cărți, paie etc.; încărcător de snopi); legătoreasă, s.f. (cea care leagă cărți, snopi); legătoare, s.f. (legătoreasă; bandă, fașă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s.f. (atelier de legare a cărților, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s.n. (legătură; relație; convenție, pact, obligație, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Pușcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legătură, s.f. (unire; broșare de carte; coardă, curea; lanț, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relație, tratat; unire, alianță; uniune liberă, relații amoroase; convenție, acord; compromis, obligație; mandat, obligație religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Pușcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligătură, it. legatura, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se înțelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s.f. (învoială, acord; obligație); legătuință, s.f. (legătură, laț; obligație, pact). Cf. dezlega.

lega,

leg I v.t. (intl.) a aresta, a închide. II v.r. (numai la pers. a III-a sg. și pl.) a se confirma.

LÉGE

, legi, s.f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ♢ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ♢ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ♢ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ♢ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă întrebuințată atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate, constituționalitate. III. Religie, credință. ♢ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ♢ Expr. În legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Din lat. lex, legis.

LÉGE

s. 1. (JUR.) (înv.) legiuire, pravilă, testament. 2. (În logica simbolică) lege logică v. tautologie. 3. v. canon.

LÉGE

s. v. acțiune, cauză, condamnare, confesiune, credință, cult, datină, de-cizie, dreptate, echitate, fel, hotărâre, judecată, justiție, obicei, osândă, pe-deapsă, proces, religie, rit, rânduială, sentință, tradiție, uz, uzanță, verdict.

Lege

≠ fărădelege

lége

s. f., g.-d. art. légii; pl. legi

LÉG//E ~i

f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependenței, interacțiunii și legăturii dintre fenomenele realității. ~ile naturii. ~ea conservării energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ și apărat de puterea de stat. ♢ După ~ în mod legal; legitim. În baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regulă obligatorie; obligație. 4) înv. Credință într-o divinitate; religie; confesiune; cult. ♢ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvântul meu. 4) Tradiție, obicei consacrat. ♢ Cum e ~ea așa cum se obișnuiește; așa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis

lége (légi),

s.f. – 1. Putere, autoritate. – 2. Normă, regulă. – 3. Regulă divină. – 4. Religie, credință, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justiție, tribunal. – 7. Sentință, decizie judecătorească. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Pușcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie” este vechi rom., cf. sp. ley „religie, credință”, gal. lei „fidelitate”, fr. loi „religie”; de aceea nu se susține ipoteza lui Șeineanu, Semasiol., 77, care explică acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentințe), cu suf. -ui; legiuire, s.f. (legislație; dispoziție legală, normă; justiție; litigiu); nelegiuire, s.f. (injustiție; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s.m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s.f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislați(un)e, s.f.; legislativ, adj.; legislator, s.m.; legislatură, s.f.; legist, s.m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s.f.; legitima, vb.; legitimați(un)e, s.f.; legitimist, adj., toate din fr.

SICRIUL LÉGII

s. v. chivot.