definiția moaca definiție dex

a da

(cuiva) la moacă expr. (vulg.) a lovi (pe cineva) cu pumnii peste față.

a o lua la moacă

expr. a primi o bătaie zdravănă.

MOÁCĂ,

moace, s.f. 1. (Pop.) Bâtă lungă și groasă cu măciulie la un capăt; măciucă. 2. (Arg.) Cap; figură. ♢ Expr. (Fam.) A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă. 3. (Fam.) Persoană (mai ales femeie) bleagă, înceată, leneșă. 4. (Iht.; reg.) Zglăvoacă. [Var.: moc s.m.] – Et. nec.

MOÁCĂ

s. v. bâtă, cap, ciomag, măciucă, mormoloc, zglăvoacă.

moácă

s. f., g.-d, art. moácei; pl. moáce

MOÁ//CĂ ~ce

f. 1) pop. Bâtă ciobănească. 2) Băț mare, gros și noduros, având o măciulie la un capăt; bâtă; ciomag; ghioagă; măciucă. 3) pop. Ansamblu de trăsături specifice feței; chip; figură; cap. 4) fam. Persoană (mai ales de sex feminin) proastă, fără vioiciune și înceată la lucru. /Orig. nec.

moácă (moáce),

s.f. – 1. Măciucă, ghioagă. – 2. Căpățînă, devlă. – 3. Cap de dovleac, persoană ignorantă. – 4. Domnișoară, tinerică. – 5. Zglăvoacă. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creație expresivă, pornind de la *moc, formă neastestată, care indică ideea de „obiect rotund”, cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legătura care s-a încercat să se stabilească cu sb., cr. muk „tăcere” (Loewe 71) nu pare posibilă. – Der. moche, s.f. (toantă, proastă); moachiță, s.f. (proastă, neroadă); mochiu, s.m. (prost, imbecil); măcău, s.n. (Bucov., Mold., ghioagă); mocan, s.m. (țopîrlan, nătîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokány „țăran”, propusă de Cihac, II, 516, nu e posibilă); mocancă, s.f. (țărancă din Transilvania, transilvăneancă); mocăncuță, s.f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 lei), la care ultimul sens se explică prin efigia acelei emisiuni; mocănesc, adj. (rustic; pastoral); mocănos, adj. (nerod, nătărău); mocîrțan, s.m. (nerod); mocofan, s.m. (nerod); mogîrlan, s.m. (bădăran, necioplit); modîrlan, s.m. (nerod); mocîrță (var. mogîrlă), s.f. (nerod); mogîrdan (var. mogîldan, mogîdău), s.m. (bădăran, nerod; măscărici); mogîndă, mogîrdă, mogîldeață, mogîrdeață, Trans. mohoandă, mohîndeață, mohondeață, Mold. măgăiață, mogoiață), s.f. (pocitanie, necioplit); moglan, s.m. (țăran); modoran (var. modoroi), s.m. (Mold., Trans., țăran); mohoandă, s.f. (Trans., toantă, proastă); modîlcă, s.f. (tumoare, gîlcă); modîlcos, adj. (cu umflături). Pentru unele din aceste cuvinte s-au căutat etimologii străine. Modîrlan a fost pus în legătură cu sb. mučurli (Cihac, II, 201); modoran cu țig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) „morocănos” (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); și modîlcă ar fi în loc de *mogîlcă, din rut. mogilka „gorgan” (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocăi.

MOÁCĂ,

moace, s.f. 1. (Fam.) Cap. 2. Epitet dat unei persoane încete, leneșe.

MOÁCĂ,

moace, s.f. 1. Bâtă ciobănească, ciomag. 2. (Iht., Olt.) Zglăvoacă. 3. (Argou) Falcă; p. e x t. Cap, figură. 4. (În forma moache) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. – Variantă: moache s.f.

MOC

s.m. v. moacă.