toiege, s.n. 1. Băț lung și drept de care se sprijină cineva la mers sau de care se servește pentru a se apăra. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. ♦ Lovitură dată cu toiagul (1). 2. Un fel de baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. 3. (Pop.) Lumânare care se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase așezate la rând în mijlocul constelației Orion. [Pr.: to-iag] – Din sl. tojagŭ, tojaga.
s. 1. baston, (Transilv. și Maram.) măcău. (Se sprijină în ~.) 2. (reg.) stat. (~ul este o lumânare încolăcită.)
n. 1) Băț lung care servește drept sprijin la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de băț. 3) fig. Susținere materială sau morală; ajutor; sprijin; reazem. 4) Baston purtat ca simbol al unei demnități sau autorități. 5) pop. Lumânare care se pune în mâna sau la capul mortului. /<sl. tojagu, tojaga
s.n. – 1. Par, baston. – 2. Cîrjă. – 3. Bîtă de cioban. – 4. Cîrjă pastorală. – 5. Baston ca însemn de autoritate. – 6. Sceptru. – 7. Sprijin, reazem. – 8. Lovitură cu bastonul. – 9. Lumînare de morți care se face de aceeași lungime cu cel răposat. – 10. (S.f. pl.) Numele a trei stele din constelația Orion. – Mr. tuiag(ă), megl. tuiagă. Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. – Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul).