ostení (ostenésc, ostenít),
vb. –
1. A
obosi, a
vlăgui, a stînjeni. –
2. A se
obosi. –
3. (Vb. refl.) A se
deznoda, a se
strădui, a se
căzni.
Origine îndoielnică,
dar probabil sl. Se
citează în
general etimonul sl.
ustati, ustaną „a
termina” (Cihac, II, 232; Tiktin;
Candrea), cf.
rus.
ustanie „
oboseală”,
ceh.
ustati „a se
osteni”,
ceh.
ustani „
oboseală”;
dar der.
directă nu pare
posibilă fonetic.
Poate să fi
fost o
confuzie cu sl.
istiniti „a se
obosi”. Der. din lat.
abstinere (
Diez,
Gramm., I, 3, 283) sau din ngr. ἄσθενος „
debil” (Roesler 573; Schuchardt,
Vok., III, 87) nu e
posibilă.
Uz general (ALR, I, 102). Der.
osteneală (var.
usteneală), s.f. (
oboseală;
trudă,
efort;
muncă istovitoare);
ostenicios, adj. (
obositor,
supărător);
ostenință, s.f. (
oboseală,
trudă);
ostenitor, adj. (
obositor,
supărător);
neostenit, adj. (
neobosit).