pădúre (pădúri),
s.f. –
Teren cu
arbori,
codru. – Mr.
pădure, megl.
păduri (
toponim). Lat.
padulem în
loc de
paludem (
Diez, II, 51; Schuchardt,
Vok., I, 29; Pușcariu 1243;
Candrea-
Dens., 1306; REW 6183), cf.
alb.
pülj (Philippide, II, 650), tosc.
padule, v.
sard.
padule, v. sp., arag., v.
port.
paúl (Garcia de Diego,
Bol. Acad. Esp., VII, 259; Corominas, III, 695)
basc.
padura „
mlaștină”; cf. P. Aebischer,
Homenatje Rubioy Lluch, I, 161-74.
Originea anterioară indoeurop. (Lahovary 339) este
fantastică. Der.
pădurar, s.m. (
gornic);
pădurărie, s.f. (
ocupația pădurarului;
administrație silvică);
pădurărit, s.n. (
ocupația pădurarului;
impozit pe
păduri);
păduratic, adj. (
păduros,
împădurit);
pădurean, s.m. (
locuitor al
pădurii);
pădureț, adj. (de pădure;
sălbatic);
pădurice, s.f. (pădure
mică);
păduros, adj. (
acoperit cu pădure,
împădurit), pe care REW 6183
îl duce pînă la lat.
paludosus,
fără să fie
nevoie;
împăduri, vb. (a
planta o pădure);
despăduri, vb. (a
tăia o pădure).