șa (șéi),
s.f. –
1. Piesă de
harnașament. –
2. Curmătură. –
3. Os din
spinarea găinii. –
4. (Pl.)
Parte a
spinării din
regiunea lombară. – Var.
șea. – Mr., megl.
șauă, șao, pl.
șali. Lat.
sĕlla (Pușcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat.
sella, fr.
selle, sp.
silla. Pl.
poate fi și
șele,
pentru primele trei sensuri;
pentru al
patrulea, se
folosește numai șale. Der.
șelar, s.m. (
persoană care
face și
vinde șei), cu suf.
-ar (după REW 7796, din lat.
sĕllārius);
șelărie, s.f. (
loc unde se
fac și se vînd
șei);
șeuaș (var.
șăuaș), s.m. (
cal înșeuat);
înșeua, vb. (a pune
șaua pe
cal);
înșela, vb. (a
înșeua; a
amăgi; a
trăda, a fi
infidel; refl., a
greși);
înșelătură, s.f. (
amăgire,
trișare);
înșelășag, s.n. (Mold.,
amăgire);
înșelăciune, s.f. (
amăgire,
fraudă);
îmșelător (var.
înșelăcios), adj. (care
înșală,
amăgitor).
Mulți cercetători fac două cuvinte distincte din
înșela „a
înșeua” și
înșela „a
amăgi” și-l
derivă pe
ultimul din sl.
mŭšelŭ „cîștig” (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand,
Jb., XIII, 110; Pușcariu,
Dacor., VI, 327-32;
DAR); cf. v. bg.
mšel „
amăgire”;
dar trecerea semantică pare
explicabilă,
căci în
rom.
numeroși termeni exprimă ideea de „a
înșela” prin
cea de „a-și pune ceva
nepotrivit”, cf.
potcovi, încălța, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai
multe ex. la Spitzer,
Mitt. Wien, 139; Skok,
Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer,
Dacor., III, 651), și la
fel sb.
nasamariti, cu
cele două sensuri (Rosetti, III, 99).