sîmbure (-ri),
s.m. –
1. Sămînță
moale,
nucleu,
partea moale a
fructelor cu
coajă tare. –
2. Miez, sămînță,
partea moale a
fructelor cărnoase. –
3. Centru,
parte interioară. –
4. Nucleu,
element primordial. –
5. Nucleu de
cometă. – Var.
simbure, sumbure. Mr.
sîmbură. Lat.
sumbola, symbola, din gr. συμβολή.
Sensul curent al gr. σύμβολον
era cel de „
emblemă,
semn distinctiv” și se
aplică la
obiectul a
cărui posesie permitea identificarea purtătorului. Un
astfel de
obiect era jumătatea unei
oale sau
fruct cu
coaja dură, a
cărui unire cu
cealaltă jumătate permitea judecarea autenticității sale (
cum se
face cu
contramărcile); și de
aici συμβολή „
apropiere” și σύμβολον „
semnul care
permite recunoașterea”. Se
poate presupune că
sensul s-a
extins de la
ideea de „
jumătate de
fruct”, la
cea de „sîmbure,
nucleu,
partea moale din
mijloc” a
fructului.
Celelalte explicații sînt insuficiente: de la un cuvînt
dacic (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 309), din sl.
zrŭno (Cihac, II, 344); de la un
tracic *
sumbula (
Pascu, I, 191); din
alb.
thumbuljë (Philippide, II, 733; P. Papahagi,
Jb., XII, 546; Tiktin; cf. Rosetti, II, 122), din lat.
sabulum (P. Papahagi,
Dunărea, II, 79);
anterior indoeurop. (Lahovary 341). Der.
sîmburar, s.m. (
pasăre conirostră, Cocothraustes
vulgaris);
sîmburos, adj. (cu
mult sîmbure).