sculá (scol, -át),
vb. –
1. A
ridica, a
înălța, a
urca. –
2. A
îndrepta, a
desface, a pune
drept. –
3. A
deștepta, a
trezi. –
4. (Refl.) A se
trezi, a se
deștepta. –
5. (Refl.) A se
ridica, a se
porni. –
6. (Refl., înv.) A se
ridica din
morți, a
învia. –
7. (Refl.) A se
excita, a fi
încins. – Mr.
scol, sculare, megl.
scol, sculari, istr.
scolu. Origine obscură. Nu
încape îndoială că este cuvînt
identic cu it.
collare „a
urca și a
coborî cu
ajutorul unei
sfori”, sicil.
kuḍḍari „a
traversa”, prov.
colar „a
ridica vela” (cf. REW 2041), care sînt
considerate ca
provenind dintr-un lat. *
collāre, din gr. ϰολάζω.
Probabil trebuie să se
pornească de la lat. *
collum „gît” în
sensul de „
înălțime,
eminență”, ca în lat.
collis, cf.
succollāre „a se
urca în
cîrcă” (der.
directă din
succollāre,
Candrea,
Éléments, 74, nu este
posibilă și a
fost abandonată chiar de
autorul ei). Lat. *
collāre ›
alb.
skul „a
elibera” (Weigand,
BA, III, 112; cf. REW 2990) nu pare
clară. În
general, se
pornește de
preferință de la un lat. *
excubulāre „a
scoate din
vizuină”,
termen de vînătoare (Pușcariu,
Conv., lit., XXXV, 16; Pușcariu 1559; Pușcariu,
Studii și notițe filologice, 74; Philippide, I, 357;
Pascu, I, 154; Rosetti, I, 171),
imposibil din
punct de
vedere semantic și
fonetic (
ideea semantică nu este
cea de „a
scoate”, ci de „a
ridica”; *
excŭbŭlo nu
putea da
scol). Celalalte
explicații sînt la
fel de imposibile: din lat.
*excollocāre (Cihac, I, 146; Koerting 3366; Crețu 365; cf.
contra Densusianu,
Rom., XXXIII, 285); din lat.
*excollevāre (Diculescu,
Originile limbii romîne, București 1907, 54;
Pascu,
Beiträge, 11); din lat.
extollĕre (Geheeb 34); din sl.
raskoliti, cf.
răscoli (Philippide,
Principii, 107). Der.
sculat, s.n. (
trezit);
sculătoare, s.f. (
orhidee,
Orchis papilionacea,
Orchis morio);
sculățel, adj. (
sălțăreț,
vioi);
sculăreț, adj. (
priapic);
sculătură, s.f. (înv.,
înviere).