spălá (-l, -at),
vb. – A
curăța cu
apă. – Mr.
aspel, spilare, megl.
spel, spilari, istr.
spelu. Lat.
perlavāre, cu
s- lat. sau
expresiv (Cipariu,
Gram., 314; Cihac, I, 141; Meyer,
Alb. St., IV, 99;
Candrea,
Éléments, 73; Crețu 369; Pușcariu 1613;
Candrea-
Dens., 936; REW 3044; Meyer-Lübke,
ZRPh., XXVIII, 618),
conservat numai în
rom. (Rosetti, I, 171) și în
alb.
shpëljań (Philippide, II, 641). Această
etimologie a
fost respinsă de Densusianu,
Rom., XXVI, 100, care
propune lat. *
expellāre, de la
pellis,
puțin convingător. Der.
spălat, adj. (
curățat cu
apă;
îngrijit,
dichisit);
spălat, s.n. (spălare);
nespălat, s.m. (
murdar,
soios);
spălător, adj. (care
spală; s.n., cîrpă de
bucătărie; s.n.,
lavabou);
spălătoare, s.f. (
lighean,
vas de
spălat);
spălătoareasă (var.
spălătoriță), s.f. (
femeie care
spală rufe);
spălătorie, s.f. (s.f. (
încăpere de
spălat rufe);
spălătură, s.f. (
spălat;
lături);
spală-varză, s.m. (
fanfaron);
spălăci, vb. (a
spăla prost, de mîntuială; refl., a-și
pierde culoarea, a se
decolora), cu suf.
expresiv -
ci (după Pușcariu,
Dacor., III, 678, de la un lat. *
experlavicāre);
spălăcitură, s.f. (
obiect decolorat;
lături);
spălăcioasă, s.f. (
plantă,
Senecio vernalis),
transpunere a it.
spellicciosa (
Candrea), sau a
numelui științific.