supărá (-r, -at),
vb.
1. (Înv.) A
întrece, a
obosi, a învinge:
pe unii i-au supărat cu pedeapsă (N. Costin);
supărat de străinătate (S. Ludescu). –
2. A
împovăra, a
îngreuna. –
3. A
stingheri. –
4. A
necăji, a
amărî. –
5. A
plictisi, a
urî. –
6. (Refl., înv.) A se
plictisi, a se
obosi, a nu mai
putea. –
7. (Refl.) a se
înfuria, a se
întărîta, a se
înverșuna. – Mr.
șupăr(are) „a-și rîde de”. Lat.
sŭpĕrāre „a
depăși, a
întrece” (Cipariu,
Gram., 33; Cihac, I, 19; Philippide,
Principii, 48; Șeineanu,
Semasiol., 126; Pușcariu 1096;
Pascu, I, 164; REW 8458; Bogrea,
Dacor., III, 415), cf. it.
soprare, prov., cat., sp.,
port.
sobrar. Din
sensul de „a
întrece” s-a
dezvoltat cel de „a
lua prea mult în
seamă” sau „a avea mai
mult decît se
poate suporta”; cf.
pentru evoluția semantică fr.
outrer „a
trece mai
departe” și „a
insulta” (
Candrea), fr.
excéder „a
întrece” și „a
obosi”, ca și
asupri. Celelalte explicații nu sînt
convingătoare din sl.
sąprĭ „
adversar” (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 380); din rut.
supra „
ceartă” (Domaschke 114), de la un rut. *
suprati „care din
nefericire nu a
putut fi întîlnit” (Byhan 341); de la
asupra (Crețu 372). Der.
supăr, s.n. (înv.,
oboseală,
trudă,
necaz,
chin);
supărăcios, adj. (care se
supără;
stingheritor);
supărăciune, s.f. (
boală la
oi; cf.
cotonogeală);
supăralnic (var.
supărelnic), adj. (
iritabil,
irascibil);
supărare, s.f. (
necaz,
neplăcere,
belea;
amărăciune,
contrarietate;
tristețe; Trans.,
epilepsie);
supărător, adj. (care
supără,
neplăcut,
stingheritor);
nesupărat, adj. (
liber, nestînjenit).