definiția timpul definiție dex

CONSECUȚIA TÍMPURILOR

s. v. corespondența timpurilor.

în tímp ce

loc. conjcț.

în tímp ce

loc. conjcț.

î́ntre tímp

loc. adv.

î́ntre tímp

loc. adv.

TIMP,

(II, V, rar IV) timpuri, s.n., (IV, înv. și II) timpi, s.m. I. S.n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S.n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ♢ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ♢ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ♢ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S.n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S.m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S.n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.

TIMP,

(II, V, rar IV) timpuri, s.n., (IV, înv. și II) timpi, s.m. I. S.n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S.n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ♢ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ♢ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ♢ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S.n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S.m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S.n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.

TIMP

s. 1. vreme. (~ul trece pe nesimțite.) 2. v. perioadă. 3. v. răstimp. 4. v. ani. 5. v. curs. 6. v. durată. 7. răstimp, (Transilv.) scopot. (În acest ~, el era plecat la cumpărături.) 8. (FIZ.) timp de înjumătățire = perioadă de înjumătățire. 9. v. sezon. 10. v. vreme. 11. v. moment. 12. v. dată. 13. v. răgaz. 14. v. vremuri. 15. (TEHN.) fază. (Motor cu 4 ~.) 16. (MUZ.) bătaie. (La primul ~ ...) 17. (MET.) vreme, (reg.) veac. (~ frumos.)

TIMP

s. v. anotimp, cadență, etate, măsură, ritm, ritmică, rodul-pământului, sezon, tact, vârstă.

TIMP

s. 1. vreme. (~ul trece pe nesimțite.) 2. v. perioadă. 3. v. răstimp. 4. v. ani. 5. v. curs. 6. v. durată. 7. răstimp, (Transilv.) scopot. (În acest ~, el era plecat la cumpărături.) 8. (FIZ.) timp de înjumătățire = perioadă de înjumătățire. 9. v. sezon. 10. v. vreme. 11. v. moment. 12. v. dată. 13. v. răgaz. 14. v. vremuri. 15. (TEHN.) fază. (Motor cu 4 ~.) 16. (MUZ.) bătaie. (La primul ~ ...) 17. (MET.) vreme, (reg.) veac. (~ frumos.)

TIMP

s. v. anotimp, cadență, etate, măsură, ritm, ritmică, rodul-pământului, sezon, tact, vârstă.

timp

(interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuri

timp

(formă de existență a materiei, stare a atmosferei) s. n.

timp

(interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuri

timp

(fază a unei mișcări, a ritmului) s. m., pl. timpi

timp

(formă de existență a materiei, stare a atmosferei) s. n.

timp

(fază a unei mișcări, a ritmului) s. m., pl. timpi

TIMP¹ ~uri

n. 1) filoz. Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea și simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre două momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; vreme. ♢ Câtva ~ o perioadă scurtă. Tot ~ul mereu; întruna. Cu ~ul cu încetul; treptat. În același ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; împrejurare potrivită pentru o acțiune; prilej; ocazie. La ~. ♢ (Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Pe ~uri demult; cândva. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care are loc acțiunea. /<lat. tempus, ~oris

TIMP² ~i

m. 1) Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei acțiuni. ♢ În doi ~i și trei mișcări foarte repede. 2) muz. Fiecare dintre părțile egale ca durată care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3) Fiecare dintre fazele ciclului unui motor. Motor în patru ~i. /<lat. tempus, ~oris

TIMP¹ ~uri

n. 1) filoz. Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea și simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre două momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; vreme. ♢ Câtva ~ o perioadă scurtă. Tot ~ul mereu; întruna. Cu ~ul cu încetul; treptat. În același ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; împrejurare potrivită pentru o acțiune; prilej; ocazie. La ~. ♢ (Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Pe ~uri demult; cândva. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care are loc acțiunea. /<lat. tempus, ~oris

TIMP² ~i

m. 1) Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei acțiuni. ♢ În doi ~i și trei mișcări foarte repede. 2) muz. Fiecare dintre părțile egale ca durată care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3) Fiecare dintre fazele ciclului unui motor. Motor în patru ~i. /<lat. tempus, ~oris

timp (timpuri),

s.n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo. – Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s.n.; extemporal, adj. – Cf. răstimp.

timp (timpuri),

s.n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo. – Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s.n.; extemporal, adj. – Cf. răstimp.

TIMPUL SĂVÂRȘÍT

s. v. perfectul simplu.

TIMPUL SĂVÂRȘÍT

s. v. perfectul simplu.

țimp (-pi),

s.m. – (Banat) Coapsă. – Var. țîmp. Mag. comb (Candrea).