definiția tocurile definiție dex

a avea tocuri de asfalt

expr. (iron. – d. prostituate) a acosta clienții pe stradă

TOC²,

tocuri, s.n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ♢ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., scr. tok.

TOC³,

tocuri, s.n. Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. – Din bg. tok.

TOC¹

interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.

TOC

interj. cioc! (~!, ~!, se aude în ușă.)

TOC

s. I. portochelari. II. 1. condei. (~ cu peniță.) 2. toc rezervor = stilou, (rar) stilograf. (Scrie cu ~.) III. 1. cadru, cercevea, ramă. (~ de fereastră.) 2. (TEHN.) matcă. (~ de la colțarul dulgherului.)

TOC

s. (Mold.) călcâi. (~ la încălțăminte.)

TOC

s. v. cornet, dos, fișic, polonic, putină, șiștar, teacă, tolbă.

toc

interj.

toc, toc

interj.

toc

(de protejat obiecte, de scris, la ușă, la pantof) s. n., pl. tócuri

TOC³ ~uri

n. Partea de dinapoi, mai ridicată, a tălpii la încălțăminte; călcâi. Pantofi cu ~ înalt. /<bulg. tok

TOC⁴ ~uri

n. 1) Cutie specială în care se țin unele obiecte sau instrumente. ~ de ochelari. 2) rar Teacă de sabie. 3) Cadru prins în zidărie, în care se fixează ușile și ferestrele. /<ung., sb. tok

TOC² ~uri

m. Unealtă de scris în formă de bețișor, prevăzut la un capăt cu un dispozitiv în care se introduce penița; condei. ♢ ~ rezervor toc având un rezervor umplut cu cerneală, care ajunge automat până la vârful peniței; stilou. /<ung., sb. tok

TOC¹

interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocnitură într-un obiect tare). /Onomat.

toc (-curi),

s.n. – 1. Teacă, învelitoare. – 2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. – 2. Cadru de ușă sau de fereastră. – 4. Condei. – 5. Cutie în care se ține piatra de ascuțit. – 6. (Rar) Cornet. – Var. Mold. tioc. Sl. tokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68; cf. Gáldi, Dict., 164), cf. sb., cr., slov., mag. tok.

toc

interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s.n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă și ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s.f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s.f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s.f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit; Maram., terci de mălai); tocănit, s.n. (bătut); tocător, s.n. (fund de bucătărie); tocătoare, s.f. (fund); tocătură, s.f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23).

-TÓC

elem. toco¹-.

ȚOC

interj. (Fam.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. – Onomatopee.

ȚOC

s. v. gură, sărut, sărutare.

țoc/țoc-țóc

interj.

țoc

s. n., pl. țócuri

ȚOC

interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs în timpul sărutului sau al suptului). /Onomat.

țoc

s.n. – În expresia: cu țoc în poc „cu toate hodrobeiele”. Reproduce expresia germ. mit. Sack und Pack (Graur, BL, IV, 76).

țoc

interj. – Imită zgomotul unui sărut. – Var. Trans. țuc. Creație expresivă. – Der. țocăi, vb. (a săruta; a suge); țuca, vb. (Trans., a săruta), cf. ALR, I, 99; țugsui, vb. (a suge; a bea), cuvînt rar, folosit de Ispirescu, pare contaminat cu țuguia (după Candrea, legat de bg. cukam „a bea”).