túrtă (-te),
s.f. –
1. Azimă,
cocă; este
turtită și
fără drojdie. –
2. Tartă,
prăjitură. –
3. În
general,
orice materie turtită. –
4. Varietate de
ghimpe (
Carlina acaulis). – Mr., megl.
turtă, istr.
turtę. Lat.
turta în
loc de
torta (
Diez, I, 419; Pușcariu 1743; REW 8802), cf. vegl.
turta, it., prov., sp.,
port.
torta, fr.
tourte.
Forma turta apare în
glosele de la Reichenau (Pușcariu,
Lr., 189);
schimbul nu pare
anormal (Lausberg,
Mundarten Südlukaniens, Halle 1939, 26;
totuși cf.
împotrivă Graur,
BL, V, 115, considerîndu-l nefundamentat
suficient).
Ambele forme lat. sînt
cuvinte vulgare, care nu
apar la nici un
autor clasic. În
rom. pare să fi
fost simțit drept creație expresivă (
probabil așa era în lat.),
datorat prezenței lui
turti, cf.
tufli, tepși. – Der.
turtea (var.
turtică, turtie), s.f. (
varietate de
spin);
turti, vb. (a
face plat, a da o
formă lătăreață, a
strivi; refl., a se
îmbăta). Din
rom.
provine bg.
turla (Capidan,
Raporturile, 214), și
probabil sb., slov.
turta.