úrmă (-me),
s.f. –
1. Dîră,
semn. –
2. Călcătură. –
3. Vestigiu,
amprentă. –
4. Puncte,
măsură a
piciorului și a
încălțămintei. –
5. Loc de obîrșie. –
6. Rezultat,
consecință. –
În urmă, în
spate,
apoi;
la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot;
pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl.
urmă. Origine incertă.
Coincidența cu it.
orma și cu
alb.
gyurmë arată că-i
vorba de un cuvînt
vechi.
Ar putea fi gr. ỏρμή, care
apare cu
sensul de „
impuls”,
dar care
ar fi
putut însemna și „
impresie”, ca ỏρμάω „a
presa, a
exercita o
presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt,
ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și
împotrivă Meyer 142). După Diculescu,
Elementele, 463, dintr-o
formă ionică ỏὐρμή. Altă
explicație, care se
menționează mai
des, din gr. ỏσμή „
miros” (
Diez, I, 296; Densusianu,
Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs,
EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai
greu de
admis (cf.
rezultatele fonetice și
semantice semnalate mai
inainte față de
ven.
usmar, v. fr.
osmer, sp.
husmear,
port.
husmar), cf.
adulmeca. În
realitate, toate
rezultatele cu
r se
bazează în
mod clar pe
sensul de „
călcătură vizibilă”, în
timp ce der. cu
s indică ideea de „
miros”, în
așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o
diversitate de
origini. Der.
urma, vb. (a
veni după; a
continua; a
rezulta, a
proveni; a
frecventa, a
studia; a
succede);
urmărelnic (var.
urmăretic), adj. (se
zice despre oile care rămîn în urmă
mereu);
urmări, vb. (a
merge pe
urmele cuiva, a
goni, a
fugi după; a
observa, a
fixa, a
reclama, a
chema în
justiție), cu
sensurile fr.
poursuivre;
urmăritor, s.m. (
persoană care
urmărește);
urmaș, s.m. (
descendent,
progenitură;
moștenitor al
tronului);
urmatic, adj. (Olt., care e cel mai
tînăr dinte frați);
următor, adj. (care
urmează);
urmi, vb. (a
moșteni), înv. – Din
rom.
provin rut.
urma (
Candrea,
Elemente, 400), și
poate, rut.
húrma, húrba „
buluc, în
grabă”,
pol.
hurm „
turmă” (cf. Berneker 378).