apucá (apúc, apucát),
vb. –
1. A
lua, a
prinde. –
2. A
înșfăca, a
înhăța. –
3. A mînca
precum un
nesătul, a
înfuleca. –
4. A
surprinde, a
lua prin
surprindere. –
5. a (se) strînge. –
6. A
ocupa ceva, a pune
mîna pe ceva. –
7. A
ajunge la
timp pentru a
lua ceva,
pentru a
prinde pe cineva. –
8. A
cunoaște prin
proprie experiență, a fi
experimentat ceva. –
9. A avea
timp suficient pentru ceva, a avea
ocazia, a
putea. –
10. A
vinde la un
anume preț. –
11. A
începe, a
iniția ceva. –
12. A fi pe
punctul de a
face ceva. –
13. A se
îndrepta, a o
lua într-o
direcție. –
14. a-și
lua angajamentul, a se
obliga. – Mr.
apuc. Lat.
occŭpāre.
Aproape toate
sensurile rom.
apar încă din lat.
clasică. În
privința fonetismului,
trebuie să se
presupună, în
primul rînd, o
confuzie a pref.
oc- și
ac-, care pare
normală în
limbajul pop. (cf.
rom. pop.
m-am acupat, în
loc de
m-am ocupat;
port. din Puerto Santo
acupada „
însărcinată”,
RPF, III, 122), și care este
probabil anterioară rom.,
căci apare și în calabr.
accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (
explicat de Rohlfs prin lat. *
adcupare,
provenind de la un *
cupus obscur). Această
alterație pare a se
explica printr-o
confuzie semantică și
totodată fonetică cu
aucupare,
pentru a
cărei atestare cf. Vicenzo Ussani,
Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5.
Ulterior trebuie să se fi
produs în
rom. o
metateză,
poate în
urma influenței unui cuvînt
autohton cu
rădăcina *
puk- și cu
sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a
acoperi, a
înveli”, și
alb.
puth „a
încinge cu
forța”, care
trimite tot la un
radical *
puko).
Totuși,
chiar fără a ne
baza pe
ipoteza aceasta, lat. pare
suficientă pentru a
explica cuvîntul
rom.
Etimonul occupare,
propus de Cihac, I, 14, a
fost respins de Meyer-Lübke,
Dacor., IV, 642 și REW 776, din
rațiuni semantice pe care nu
le înțelegem.
Aceste rațiuni au
fost repetate de V. Buescu,
Survivance roumaine du latin appicare, în „
Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate
acestea, nu
ni se pare
atît de
evident că „
entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”,
fiindcă chiar în lat.
occupare,
regnum, timor occupat artus,
indică limpede sensul de „saisir”; și
fiindcă în
rom.
apuca, ce
înseamnă în
esență „saisir”, are de
asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf.
sensurile 4, 6 și 12).
Însuși cuvîntul lat.
capere „a
prinde”
depinde, cu toate
antecedentele lui indoeuropene, de
aceeași idee de „saisir” (cf. Walde 93);
astfel încît este de
presupus că
rom. nu
reprezintă un
semantism recent,
schimbat pe
baza lat.
occupare „a
ocupa”, ci că
păstrează sensul arhaic al lat.
(oc)cupare „a
lua.” După Cihac, se pare că
nimeni nu s-a mai gîndit la
occupare.
Burlă,
Studii filologice, 1880, a
propus aucupare „a
vîna păsări”,
ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu,
Lr., 363; Rosetti, I, 162, și
respinsă de Densusianu,
Rom., XXXIII, 274 și Spitzer,
Dacor., III, 645.
Am arătat că această
ipoteză ajunge practic să se
confunde cu
cea dinainte. Hasdeu 1390
pleacă de la lat.
apere „a
lega”, ce nu pare
posibil. Spitzer,
Dacor., III, 645,
propune o
creație de
tip imitativ;
iar Meyer-Lübke,
Dacor., IV, 641-2,
crede într-o
identitate cu germ.
packen „a
ambala”. În sfîrșit, Buescu, în
articolul citat,
propune ca
etimon un der. de la lat.
pix, întemeindu-se în
principal pe o
anumită corespondență de
sensuri între rom. și
port.
apegar, și pe o
evoluție semantică de la „a
lipi” la „a
lua”, care
poate să nu
pară convingătoare. V. și alte
ipoteze în această
ultimă lucrare. Der.
apucat, s.n. (
jaf,
prădare;
epilepsie);
apucat, s.m. (
epileptic);
apucate, s.f. pl. (
numai în
expresia pe apucate, în
grabă);
apucătoare, s.f. (
brațul de
clește);
apucător, adj. (
lacom,
hrăpăreț);
apucătură, s.f. (
acțiunea de a apuca; înv.,
jaf;
manieră,
gest,
comportament;
epilepsie). – Din
rom.
săs.
apukán „a apuca”.