BIZANTÍN, -Ă
(‹ fr., lat.) adj., s.m. și f.
1. Adj. Care
aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin,
privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦
Artă b. =
denumire dată
artei dezvoltate în
sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În
evoluția sa
cunoaște trei perioade mari:
prima cuprinde sec. 6-9, a
doua sec. 10-12 și a
treia sec. 13-15. S-a
format pe
baza artei creștine vechi,
căreia i s-au
adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În
general, este o
artă de
curte somptuoasă,
caracterizată printr-o
mare varietate de
forme și prin
bogăția ornamentației. Se
dezvoltă arhitectura religioasă,
civilă și
militară. Printre
cele mai
importante monumente:
biserica Sfînta
Sofia din Constantinopol (532-537),
biserica San Vitale din Ravenna (532),
biserica mănăstirii Daphni din
Atena (
sec. 12) etc. În
cadrul picturii se
remarcă trei tendințe,
corespunzătoare celor
trei perioade mari:
istorică,
dogmatică și
narativă.
Cunosc o
mare înflorire pictura de
manuscris și de
icoane și
pictura monumentală (
mozaicul și
fresca). Din
sculptură nu au mai
rămas decît
piese mărunte,
lucrate în
relief scund sau
traforaj,
realizate în
metal,
fildeș și în
piatră. În
artele decorative o
dezvoltare aparte au
țesăturile scumpe,
argintăria,
emailurile etc.
A. b. a
influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și
chiar din
Occident (
pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit.
Țărilor Române prezența a.b. a
fost deosebit de
puternică încă din
sec. 9, jucînd un
rol hotărîtor în
formarea artei medievale românești, prin
intermediul cetăților bizantine din
zona Dunării de
Jos (Păcuiul lui
Soare, Dinogeția).
Monumentul cel mai
caracteristic pentru influența a.b. în
Țările Române este
biserica domnească din
Curtea de
Argeș (
sec. 14). În
sec. 15-18,
formele artistice de
tradiție bizantină vor constitui o
componentă constantă în
sinteza artei vechi românești,
atît în
arhitectură,
cît și în
pictură și de
asemenea în în
artele decorative.
Muzică b. =
artă exclusiv vocală,
cultivată în
Biserica Ortodoxă. A
luat naștere în Bizanț, în
primele secole după
Hristos, prin
sintetizarea surselor ebraice,
siriene și
grecești.
Inițial a
avut un
caracter de
masă fiind cîntată de
întreaga comunitate,
dar, cu
timpul, a dobîndit un
caracter profesional,
fiind practicată de
poeții cîntăreți care au
creat unele
genuri specifice (
imnul,
canonul,
troparul).
M.b. a
fost codificată în
sec. 8,
fiind fundamentată pe
teoria muzicală antică greacă și
fixată printr-un
sistem propriu de
notație cu
neume.
Caracteristică E și SE Europei, în
Țările Române,
m.b. a
fost adoptată și
dezvoltată. V.
România;
Muzica.
2. S.m. și f.
Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.